aer de stele
Într-un colțul întunecat al serii abia poposite am auzit un fâlfâit de aripi fără pene, pe care nimeni nu le aude.
Cărarea întrebărilor duce orb către o bancă ascunsă dintr-un parc pustiu.
Acolo, două corpuri, ca într-un cuib al tăcerii unui strigăt, măsoară cu ceasul viselor inelul strâns al clepsidrei.
Ecourile versurilor vor amuţi plângând mut şi uitat.
Vor rămâne doar șoaptele corpurilor de nisip, închise ca o pedeapsă într-un înveliș transparent, alb-tremurând.
În tot acest timp, anii se scurg alene și albastru, respirând leneș aer de stele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu