mers printre tăceri

Ca un înger cu aripi prelinse cântând la vioară, Ploaia foșnește prin frunzișul de ramuri cu nenăscute frunze. Fiecare zi, ca o viață mai mică, își trăiește plinul clipei cernând momente prin clepsidra unui timp. Desculți sau încălțați pășim inconștienți până la un moment dat, pe margini ciobite de drum, un drum ușor însă plin de cărări ce duc inevitabil spre un capăt. Întrebări și răspunsuri vin nechemate, parcă șoptite de îngerul cel bun, făcându-ne să vedem cu ochi risipiți tălpile sângerânde de atâta mers printre tăceri întrerupte. Departe, la capătul drumului, tocmai pe-o margine ruptă de vârf de abis, ne așteaptă un murmur de cântec agățat într-un colţ de zâmbet și o pereche de aripi ce nu vor mai simți dureri în zborul nefrânt ce va urma.