garofițe albe de stâncă
Prin roua serii păşesc cu grijă să nu deranjez crâmpeie de suflet.
Am închis pleoapele și mâna-mi transpirată strânge ușor mănunchiul de garofițe de stâncă.
Delicat de albe, stau cuminţi așteptând priviri albastre și pline de întrebări să le învălue.
Pe banca vopsită într-o culoare nepotrivită de linii curbe, stau topind în mine zâmbetul albastru și infinit al cerului pregătit să întâmpine bătaia de aripă a înserării.
Privesc în jur fiindcă îmi place să observ.
E o seară frumoasă de vară dar parcă prea călduroasă față de cum știam eu că sunt serile de august.
Bunici cu copii, îndrăgostiți, oameni tineri, oameni în vârstă, cu toții aflați în parc la această oră încearcă să fure cât mai mult din frumusețea acestui sfârșit de zi.
Fiecare ascunde în sine o poveste, o povestea numai și numai a lui.
Liberi în fața destinului și-o trăiesc cu îndrăzneală fără să se plângă.
Iată cât de frumoși pot fi oamenii!
Ce repede trece timpul ... e seară de-a binelea și fluturii s-au dus la culcare.
Liniștea se înalță leneș printre îngeri ce învață să zboare dar nu o aude nimeni.
Cu sufletul pe gânduri, mă întreb dacă să îți scriu că te-am așteptat ... am decis să nu o fac , așa că, privindu-mi ceasul, mă hotărăsc să plec lăsând încă o zi din viață să plece către un mâine cu soare..
Comentarii
Trimiteți un comentariu