Eu locuiesc într-o cutie de vopsele și bulgări mototoliți de frunze însorite....

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După o ploaie lungă și gânduri împrăștiate, nevrând să mă plimb prin frunzele tristeții, am construit de la cer la pământ, un pod din poezie. În tăcerea fără margini și cu miros violet de liliac al unui cântec banal despre ploaie, pereții sufletului, tapetați de cuvinte cu aripi, caută năluca unei umbre prăbușită în culorile întunericului ce se uită pe furiș la ivirea zorilor. Nu știu dacă ți-am spus că Eu locuiesc într-o cutie de vopsele și bulgări mototoliți de frunze însorite. Cu mine mai stau nopți de cafea, negre ca un sunet înstelat, pașii transparenți ai timpului, primăveri îndrăznețe dar obosite de iubiri fără speranță și un soare cu zâmbet timid. Vin în vizită, vântul ce scrie basme pe frunziș, secretul amurgului, iarna cea acoperită de zăpadă și toate privirile nerăbdătoare din oglinzile fetelor de măritat. Nu mă ocolesc nici gândurile cuminți agățate într-un șal ce ascunde lumina rotundă a dimineților ucise de somn și nici chiar cețile ușoare cu străluciri de tavan albastru din amiezile mohorâte de vară. 

 

https://www.youtube.com/watch?v=NLpxgQ_UjXM